Regimul juridic al numirii foștilor judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție în funcția de notar public, reglementat de art. 33 din Legea nr. 36/1995, a generat în practică dificultăți de interpretare, în special în ceea ce privește întinderea dreptului de opțiune conferit acestor profesioniști ai dreptului.
O decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție aduce clarificări importante asupra acestei problematici, stabilind atât limitele dreptului de opțiune, cât și raportul acestuia cu marja de apreciere a autorităților administrative implicate în procedura de numire.
Problema juridică
În esență, problema de drept dedusă judecății a vizat interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 36/1995, respectiv dacă dreptul de opțiune al foștilor judecători ai ÎCCJ se limitează la alegerea Camerei Notarilor Publici în a cărei circumscripție urmează să își desfășoare activitatea sau dacă acesta include și posibilitatea de a opta pentru o anumită localitate, în concret municipiul reședință de județ.
Interpretarea restrictivă, adoptată de autoritățile administrative și validată inițial de instanța de fond, a fost aceea că textul legal conferă doar un drept de opțiune în privința circumscripției teritoriale, fără a include alegerea localității.
Soluția Înaltei Curți – prevalența interpretării teleologice
Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat această interpretare, reținând că analiza normei juridice nu poate fi realizată exclusiv prin raportare la litera legii, ci trebuie să aibă în vedere și scopul reglementării.
Astfel, instanța supremă a statuat că dreptul de opțiune conferit foștilor judecători ai ÎCCJ include și alegerea localității în care aceștia urmează să își desfășoare activitatea, chiar dacă această valență nu este expres prevăzută în textul legal.
Această interpretare se întemeiază pe finalitatea normei, respectiv facilitarea tranziției profesionale a judecătorilor instanței supreme către profesia de notar public, în considerarea nivelului înalt de pregătire juridică și a experienței acestora.
Limitele marjei de apreciere a autorităților
Un aspect esențial evidențiat de instanță îl reprezintă delimitarea clară a marjei de apreciere a autorităților administrative.
Înalta Curte a reținut că:
- autoritățile nu pot ignora opțiunea exprimată de beneficiar;
- criteriile de „echilibru teritorial” nu pot prevala asupra unui drept conferit printr-o normă specială;
- propunerile Camerelor Notarilor Publici au caracter consultativ și nu pot justifica ignorarea opțiunii legale.
Mai mult, instanța a subliniat că exercitarea puterii discreționare trebuie să se realizeze în limitele legii și cu respectarea principiului bunei administrări, inclusiv a proporționalității și a tratamentului echitabil.
Rolul criteriilor de departajare
De asemenea, s-a clarificat faptul că mecanismul de departajare prevăzut de art. 29 alin. (3) din Regulament devine aplicabil exclusiv în situația în care există un deficit de posturi în localitatea solicitată.
În lipsa unui asemenea deficit, criteriile de departajare nu pot fi utilizate pentru a justifica alocarea unui post într-o altă localitate decât cea solicitată.
Concluzie
Decizia analizată are o importanță deosebită pentru practica în materia contenciosului administrativ, întrucât:
- reafirmă prevalența interpretării teleologice asupra celei strict gramaticale;
- consolidează caracterul efectiv al dreptului de opțiune;
- trasează limite clare ale puterii discreționare a administrației;
- protejează scopul normelor speciale instituite în favoarea foștilor judecători ai ÎCCJ.
Prin această soluție, Înalta Curte contribuie la asigurarea unei aplicări coerente și echitabile a legii, în acord cu finalitatea urmărită de legiuitor.
Textul integral al speței, precum și analiza detaliată, sunt disponibile pe Universul Juridic